iGeneration

Suntem în anul 2008. Trăim într-o presupusă societate umană dezvoltată. Dar defapt cât de avansată este aceasta? Cât de mult urmăreşte valorile spre care credem că tinde sau ne îndreptăm spre valorile distopiilor lui Orwell şi Huxley?

Discutam de curând cu un prieten despre propagandă. Mi-am dat seama atunci că propaganda dinainte de 89 era mai puţin periculoasă decât cea de astâzi. Atunci toată lumea o citea, o auzea, dar aproape toţi nu o credeau cu adevărat, prefăcându-se că sunt de acord cu ea. Acum însă, propaganda este de un tip diferit.

Propaganda anului 2008, dezvoltată atât de puternic, a încetat să mai fie privită ca fiind propagandă, pare realitate. Aceasta este întipărită în sufletul oamenilor, circulă în sângele lor prin artere şi se retrage în inima lor prin vene ca într-un final să devină automat singurul adevăr cunoscut omului. Precum o boală sexual transmisibilă propaganda se transmite din părinte în fiu cu uşurinţă, oamenii ce o vor întipărită în mintea noilor generaţii nefiind nevoiţi să mai facă vreun efort în plus; părinţii deja infectaţi vor transmite automat, fără ştiinţa că o fac, câte puţin din mesaj în fiecare zi copiilor lor.

În situaţia de faţă cred că există 3 moduri în care cititorul poate reacţiona. Există cazul în care el e de acord cu ideile expuse. În acest caz persoana fie încearcă să le arate şi altora, fie tace privind acest măcel al umanităţii invizibil. De asemenea, există posibilitatea ca cititorul să considere că această propagandă despre care vorbesc există numai în imaginaţia mea. În acest caz voi fi numit paranoic. Împreună cu al doilea tip de reacţie mai prevăd o a treia, cea în care cititorul îmi va spune că într-adevăr fenomenul propagandistic există, dar acesta nu ne face rău. Am să mă opresc asupra acestui caz:

Mă întreb cum poate fi propaganda lipsită de conotaţii negative atunci când defapt propaganda este acţiunea directă, intenţionată de a modifica percepţia, manipula gândirea şi deci şi comportamentul maselor?

Bine dar defapt despre ce fel de propagandă este vorba? Ei bine, în loc de tipul de propagandă stalinist care era într-un singur sens: „Noi suntem cei mai buni, iată realizările noastre! Uitaţi capitaliştii sunt invidioşi, sunt nişte ticăloşi!” acum propaganda s-a transformat într-un întreg sistem, un fel de pânză de păianjen clădită solid astfel încăt victima, musca să fie prinsă cu siguranţă. Noi suntem musca, masele. Totuşi spre deosebire de păianjeni, care îşi mănâncă prada, cei ce conduc vor doar să ţină masele într-o pânză suficient de sigură cât să nu deranjeze, doar au ajuns la conducere cu ajutorul dreptului la legitimitate, nu?

Modul în care masele sunt manipulate a rămas acelaşi încă de pe vremea romanilor. Faimoasa sintagmă „pâine şi circ” fiind încă în mare măsură aplicată de conducători pentru a ţine poporul distrat. Conducătorii încă folosesc o altă metodă ancestrală pentru a conduce cu succes: „Divide et impera”. Ei rămân cei mai puternici în faţa unui popor adormit.

Masele sunt înecate în divertisment de proastă calitate şi ştiri violente, o metodă prin care oamenii sunt din ce în ce mai tare despărţiţi de cultură. Televizorul devine zeul suprem. Percepţia umană transformă tot ceea ce se întâmplă în cutie în realitate, în timp ce spaţiul real, sufrageria din care oamenii privesc în cutie devine o iluzie, un spaţiu virtual în care nimic important nu se poate întâmpla.

Oamenilor li se spune că sunt liberi atât de des încât libertatea devine doar un clişeu. În acelaşi context oamenilor li se spune că sunt unici atât de mult încât ajung să se vadă ca fiind total disjuncţi de ceilalţi

În mare propaganda stalinistă a fost înghiţită şi inclusă într-un concept mai complex care nu caută să convingă oamenii că anumite idei sunt cele corecte, ci, mai degrabă, încearcă să ţină oamenii distraţi, să îi facă să creadă că ei nu au absolut nicio forţă de a schimba ceva în lume. Oamenii sunt ţinuţi departe de descoperirea adevăratei forţe pe care o au, iar cei care au descoperito este ideal să fie divizaţi pentru a nu fi puternici.

Modul de funcţionare cel mai eficient al unui stat poliţienesc, totalitarist, este cel în care se păstrează aparenţa unui stat în care libertăţile sunt respectate. Cum ar putea oamenii să facă o revoluţie atâta timp cât ei se cred liberi? Nu ar putea.

Sunt aceste libertăţi respectate? Asasinatele lui Huey Long (1935), politician socialist american, Malcom X, activist negru, Martin Luther King, apărător al drepturilor civile, John F Kennedy, preşedinte al Americii, Robert F. Kennedy, senator, şi John Lennon demonstrează că „cea mai dezvoltată democraţie” din lume funcţionează pe principiul „Ne deranjezi? Primeşti un glonte fie în cap fie îndreptat spre alt organ vital.”

În timp ce Orwell vedea în cartea sa „1984” un viitor sumbru în care oamenii vor fi controlaţi prin durere şi frică, Huxley vedea în „Minunata lume nouă” un viitor în care oamenii vor fi controlaţi prin oferirea de plăceri. Totuşi, ambele variante duc spre un rezultat similar, o îndepărtare de esenţa umană şi valorile acesteia, o cădere în nonsens.

Realitatea ne oferă însă o combinaţie între distopia Orwelliană şi cea a lui Huxley. Masele se pot educa însă nu simt nevoia să o facă, cărţi există dar nu sunt citite. Prin mass-media oamenilor li se gravează în minte frica, frica de a face ceva ce e văzut prost în societate, frica de a încerca ceva diferit, frica de a fi diferit, de a avea alte pasiuni faţă de cele obişnuite. Din păcate acest fenomen este şi mai extins la copii, nu mai este „cool” să citeşti o carte, să îţi placă natura e ciudat, mai ales dacă nu îţi plac device-urile electronice, să vrei să schimbi lumea e un vis prea îndrăzneţ. Copilul se gândeşte: „Colegii ar râde de mine, dacă ar şti, deci hai să nu mai visez chestii aşa ciudate.”

Defapt în final oamenii, lafel ca nişte roboţi, sunt programaţi să fie cum sunt doriţi: uşor manipulabili, turnători şi fără principii.

Mă întreb dacă oamenii ar mai putea ieşi pe stradă cum ieşeau în iunie 90, cu miile în Bucureşti. Masele au devenit din nou total indiferente. Acum nici măcar pentru fotbal nu se mai strâng atâţia oameni. Probabil pentru idealurile libertăţii s-ar strânge destui pentru un picnic pe iarba din faţa Teatrului Naţional.

Fiecare generaţie a avut idealurile ei: generaţia paşoptistă lupta pentru libertăţi, hippioţii credeau într-o lume cu adevărat liberă, o anarhie organizată, dar totuşi generaţiile prezentului, iGeneration, generaţia „globală”, generaţia „fast” par a nu mai avea idealuri.

Am asistat de curând la o experienţă şocantă cel puţin pentru mine, într-o oră de liceu de istorie profesorul i-a întrebat pe cei 30 de elevi ce idealuri au. Majoritatea lumii nu a ştiut ce să spună, a rămas blocată, în timp ce alţii aveau ca idealuri „să devină cunoscuţi, bogaţi”. Idealurile măreţe au dispărut, au fost atinse oare, sau pur şi simplu uitate?